M-am nascut in noiembrie '84, intr-o familie calda, iubitoare si simpla, care mai avea deja o fetita de 3 ani la aparitia mea :) Toate bune si frumoase pana in mai '85, cand am racit cumplit (mama mea isi aminteste si zilele exacte :) ). Desi medicul a fost chemat acasa de 'n ori, nu si-a facut aparitia, astfel ca, dupa 2 zile de febra si asteptari, mama si-a luat odrasla si a plecat la spital. Dupa doua saptamani de spitalizare ne-am intors acasa, eu un copil complet schimbat. Daca pana sa racesc eram foarte activa si energica, mergeam de-a busilea si ma tineam de marginea patutului sa ma pot ridica in picioare, la intoarcere..nimic; intr-un final am inceput sa merg iara de-a busilea si au constatat ca piciorul drept il taraiam dupa mine, daca ma tineau de corp sa stau in picioare ma sprijineam doar pe piciorul stang. Au chemat din nou medicul acasa, care intr-un final a venit pentru ca era programat vaccinul de 6 luni, si cand i-au povestit cum stau lucrurile, a cam dat-o in balbaiala - ca nu e de competenta lui, ca ar trebui mers la un spital, ca poate asa m-am nascut dar ca nu observasera inca, etc. Cert este ca vaccinul nu l-am mai facut pentru ca inca imi curgea nasul si medicul a decis sa amane.
A fost inceputul luptei crunte pe care a trebuit sa o duca parintii mei, cu sistemul medical pentru inceput. Pentru ca era pe vremea raposatului, nu aveau acces la informatie si la medici specialisti...sansa mea a fost un medic pediatru la care au apelat, caruia i-au explicat cum stau lucrurile si care, intr-un final, a acceptat sa le dea o trimitere catre spitalul judetean, sectia ortopedie. Si a inceput calvarul: au hotarat sa imi puna piciorul in ghips (glezna-sold) - pe motiv ca este luxatie de sold si doar asa se poate remedia problema - cu reprogramare in doua saptamani. Zis si facut; doar ca la urmatorul control mama nu a mai fost lasata sa intre cu mine si doar i-au spus ca va fi nevoie de o perioada mai lunga de ghips, i-au prescris niste vitamine si i-au promis ca va fi bine... Dupa trei luni de ghips si nicio imbunatire, mama nu a mai rezistat plansului meu neoprit si a taiat ghipsul acasa....si a ramas inmarmurita de ce-a vazut...piciorul meu era vanat, musculatura flasca si vizibil mai mic decat stangul. Bineinteles ca m-au luat pe sus si s-au intors la spital unde medicii au sarit cu gura pe ai mei ca au avut curaj sa scoata ghipsul. Dupa un scandal urat,cu tot felul de amenintari, au acceptat intr-un final sa ne dea trimitere catre Bucuresti, spitalul Budimex.
Se spune ca lucrurile bune se intampla oamenilor buni..si probabil ca asa e, pentru ca mama mea a avut senzatia ca ajunsese in alta lume: medici draguti, care vorbeau frumos, cald si pe intelesul ei, care au intrebat-o ce s-a intamplat cu mine din ziua in care ma nascusem si pana atunci, care o lasau sa intre cu mine la toare analizele (si au fost foooooarte, foarte multe), care o lasau sa ma aline dupa fiecare repriza de plans, care o lasau sa ma tina in brate la fiecare sedinta de recuperare. Dupa o luna de spitalizare in Bucuresti, o tona de analize (inclusiv punctie) s-a organizat comisie de specialisti si s-a constatat ca diagnosticul este, fara urme de indoiala, sechele poliomielita membru inferior drept. Manifestarea mai exacta este o semiparalizie a piciorului, cu o scurtime actuala de 5cm.
Cred ca cel mai greu a fost de pus diagnosticul...apoi a inceput recuperarea, care a constat in mii si mii de ore de fizioterapie, kinetoterapie, impachetari calde, masaj, gheata ortopedica, sederi prelungite la Teghirghiol, Baile Felix, 3 operatii cu metal de corectare a mersului, mers in carje, etc. Din punctul meu de vedere..chinul cel mai mare erau plecarile de acasa, de langa parinti, deoarece mama a avut voie sa stea cu mine doar pana la 4 ani - stateam o luna la recuperare, o luna acasa.
Pentru ca ai mei nu au vrut niciodata sa ma trateze ca pe un copil cu nevoi speciale, am avut o viata asemanatoare surorilor mele (am si o sora mai mica cu 4 ani decat mine :) ). Desi toata lumea ii sfatuisera sa ma dea la o scoala speciala, nu au acceptat, si au fost convinsi ca atata timp cat nu am fost afectata si neurologic nu am ce cauta acolo - ca drept dovada ca am terminat nu doar liceul(unde l-am cunoscut pe cel ce avea sa-mi fie sot si tatal copilului), ci am absolvit si la Universitatea Bucuresti (si nu cu o nota mica deloc:D) Am avut voie sa ma duc oriunde eram in siguranta, am prieteni dragi din copilarie si in ziua de azi, am un copil perfect sanatos, am un serviciu de cativa ani buni si am o familie mare, frumoasa si extinsa pe care nu as da-o pentru nimic in lume.
Este un post lung, in care ar mai fi foarte multe de spus, dar cred ca asta e un inceput sa pun cap la cap intamplarile si sa le adun undeva...poate copilul meu va fi intrebat la scoala ce are mama lui...si el va da link-ul ca sa nu mai fie pus in situatia de a spune ceva ce nu vrea :P :)
