8 mai 2015

Povestea vietii :P

    De cand am devenit mama viata mea s-a schimbat complet si am inceput sa am tot mai putin timp, si pentru mine si pentru activitatile aterioare. Dar pentru ca am intalnit multe mamici frumoase si cu mintea ''deschisa'' care m-au intrebat despre problema mea medicala, m-am decis sa imi fac timp sa scriu despre asta. Deci, sa incepem cu inceputul :)
    M-am nascut in noiembrie '84, intr-o familie calda, iubitoare si simpla, care mai avea deja o fetita de 3 ani la aparitia mea :) Toate bune si frumoase pana in mai '85, cand am racit cumplit (mama mea isi aminteste si zilele exacte :) ). Desi medicul a fost chemat acasa de 'n ori, nu si-a facut aparitia, astfel ca, dupa 2 zile de febra si asteptari, mama si-a luat odrasla si a plecat la spital. Dupa doua saptamani de spitalizare ne-am intors acasa, eu un copil complet schimbat. Daca pana sa racesc eram foarte activa si energica, mergeam de-a busilea si ma tineam de marginea patutului sa ma pot ridica in picioare, la intoarcere..nimic; intr-un final am inceput sa merg iara de-a busilea si au constatat ca piciorul drept il taraiam dupa mine, daca ma tineau de corp sa stau in picioare ma sprijineam doar pe piciorul stang. Au chemat din nou medicul acasa, care intr-un final a venit pentru ca era programat vaccinul de 6 luni, si cand i-au povestit cum stau lucrurile, a cam dat-o in balbaiala - ca nu e de competenta lui, ca ar trebui mers la un spital, ca poate asa m-am nascut dar ca nu observasera inca, etc. Cert este ca vaccinul nu l-am mai facut pentru ca inca imi curgea nasul si medicul a decis sa amane.
    A fost inceputul luptei crunte pe care a trebuit sa o duca parintii mei, cu sistemul medical pentru inceput. Pentru ca era pe vremea raposatului, nu aveau acces la informatie si la medici specialisti...sansa mea a fost un medic pediatru la care au apelat, caruia i-au explicat cum stau lucrurile si care, intr-un final, a acceptat sa le dea o trimitere catre spitalul judetean, sectia ortopedie. Si a inceput calvarul: au hotarat sa imi puna piciorul in ghips (glezna-sold) - pe motiv ca este luxatie de sold si doar asa se poate remedia problema - cu reprogramare in doua saptamani. Zis si facut; doar ca la urmatorul control mama nu a mai fost lasata sa intre cu mine si doar i-au spus ca va fi nevoie de o perioada mai lunga de ghips, i-au prescris niste vitamine si i-au promis ca va fi bine... Dupa trei luni de ghips si nicio imbunatire, mama nu a mai rezistat plansului meu neoprit si a taiat ghipsul acasa....si a ramas inmarmurita de ce-a vazut...piciorul meu era vanat, musculatura flasca si vizibil mai mic decat stangul. Bineinteles ca m-au luat pe sus si s-au intors la spital unde medicii au sarit cu gura pe ai mei ca au avut curaj sa scoata ghipsul. Dupa un scandal urat,cu tot felul de amenintari, au acceptat intr-un final sa ne dea trimitere catre Bucuresti, spitalul Budimex.
    Se spune ca lucrurile bune se intampla oamenilor buni..si probabil ca asa e, pentru ca mama mea a avut senzatia ca ajunsese in alta lume: medici draguti, care vorbeau frumos, cald si pe intelesul ei, care au intrebat-o ce s-a intamplat cu mine din ziua in care ma nascusem si pana atunci, care o lasau sa intre cu mine la toare analizele (si au fost foooooarte, foarte multe), care o lasau sa ma aline dupa fiecare repriza de plans, care o lasau sa ma tina in brate la fiecare sedinta de recuperare. Dupa o luna de spitalizare in Bucuresti, o tona de analize (inclusiv punctie) s-a organizat comisie de specialisti si s-a constatat ca diagnosticul este, fara urme de indoiala, sechele poliomielita membru inferior drept. Manifestarea mai exacta este o semiparalizie a piciorului, cu o scurtime actuala de 5cm.
    Cred ca cel mai greu a fost de pus diagnosticul...apoi a inceput recuperarea, care a constat in mii si mii de ore de fizioterapie, kinetoterapie, impachetari calde, masaj, gheata ortopedica, sederi prelungite la Teghirghiol, Baile Felix, 3 operatii cu metal de corectare a mersului, mers in carje, etc.  Din punctul meu de vedere..chinul cel mai mare erau plecarile de acasa, de langa parinti, deoarece mama a avut voie sa stea cu mine doar pana la 4 ani - stateam o luna la recuperare, o luna acasa.
    Pentru ca ai mei nu au vrut niciodata sa ma trateze ca pe un copil cu nevoi speciale, am avut o viata asemanatoare surorilor mele (am si o sora mai mica cu 4 ani decat mine :) ). Desi toata lumea ii sfatuisera sa ma dea la o scoala speciala, nu au acceptat, si au fost convinsi ca atata timp cat nu am fost afectata si neurologic nu am ce cauta acolo - ca drept dovada ca am terminat nu doar liceul(unde l-am cunoscut pe cel ce avea sa-mi fie sot si tatal copilului), ci am absolvit si la Universitatea Bucuresti (si nu cu o nota mica deloc:D) Am avut voie sa ma duc oriunde eram in siguranta, am prieteni dragi din copilarie si in ziua de azi, am un copil perfect sanatos, am un serviciu de cativa ani buni si am o familie mare, frumoasa si extinsa pe care nu as da-o pentru nimic in lume.
    Este un post lung, in care ar mai fi foarte multe de spus, dar cred ca asta e un inceput sa pun cap la cap intamplarile si sa le adun undeva...poate copilul meu va fi intrebat la scoala ce are mama lui...si el va da link-ul ca sa nu mai fie pus in situatia de a spune ceva ce nu vrea :P :)

    

 
 

28 noiembrie 2013

Multumesc :)

    Am simtit, ca niciodata pana acum, ca anul asta a trecut parca prea repede...si deja trebuie sa imi fac listele pt Mos Craciun....adica sa videm acu' cine a fost cuminte si cine nu! Si tare am impresia ca la mine in familie au fost... CEI MAI SI CEI MAI CUMINTI! Fiecare va primi ceva grozav: unii pe cel dintai nepot, unii pe cel dintai ''soricel'', unii pe cel dintai care sa le poarte numele.
    Nu se poate explica in cuvinte cam ce simti cand medicul iti spune: ''doamna, nu mai dureaza mult si va veti cunoaste bebelusul''. Iti vine sa explodezi...de sentimente: de teama, de emotie, de drag pt lumea intreaga, de multumire lui Dumnezeu ca poti trai asa ceva, de dorinta apriga de a te ruga ca acea bucatica din tine sa fie sanatoasa.
    Si apoi il vezi pe el, pe cel care te-a ajutat sa treci peste cateva luni total surprinzatoare, care ti-a suportat fiecare hormon nebun, care te-a legat la sireturi cand a vazut prima grimasa de neputinta pe fata ta; si cand il vezi stii ca o sa fie bine, stii ca va fi acolo langa tine cand tu vei intinde mana si stii ca, indiferent ce urmeaza, el va face tot posibilul sa aiba grija de familia lui.
    Astazi simt nevoia sa spun ca sunt recunoscatoare: pt familia mea grozava pe care o am aproape si care s-a bucurat fara limite langa noi, pt prietenii frumosi care ma intreaba zi de zi cum ma simt si care ma accepta si in zilele mele mai putin bune; si pt tine dragul meu, tu cel care ma compensezi si completezi pe mine, cu toate lipsurile mele :) :)

  P.S Recunostinta de azi nu are legatura cu Thanksgiving-ul americanilor ci stric cu faptul ca se apropie ziua in care totul va fi complet altfel decat prezentul si poate nu mai am timp s-o spun/scriu.

1 martie 2013

Primavara

A trecut jumatate de an.....si am zis ca renunt, ca nu o sa mai scriu. Dar m-am razgandit pentru simplu fapt ca...simt uneori nevoia sa scriu ce e in sufletul meu.
De cand ma stiu eu imi place primavara - imi place sa ma trezesc dimineata cu soarele in geam, imi place cum ma face sa ma simt lumina care inunda toata casa, parca efectiv ma dezmorteste. Si imi place ca ma face vesela si cu chef de viata :)
Astazi sunt rasfatata - sunt acasa (deocamdata!), fara vre-un program anume, micul dejun l-am mancat in varful patului (si culmea, sotul meu nu s-a suparat :D ), cafeluta e delicioasa si cred ca baia cu spuma (care urmeaza) va fi grozava.
Astazi sunt increzatoare ca vor urma zile bune, ca poate vom fi si noi calzi ca soarele asta bland, ca poate vom scoate din noi ce e mai bun, ca poate vom invata si noi sa inflorim ca toate florile astea frumoase.
Va doresc tuturor O PRIMAVARA MINUNATA, CALDA, SENINA SI PLINA DE FLORI!


23 august 2012

Inca unul :)

Inca stau sa ma gandesc cat de repede trece timpul. Acum trei ani pe vremea asta, ne chinuiam sa ne revenim dupa nunta; a fost frumos: i-am avut pe cei dragi aproape, ne-am distrat ca niciodata pana atunci si am facut multe din lucrurile pe care ni le-am dorit. Pentru ca pe durata intregii nunti am trait tot felul de emotii, prima zi de dupa a fost ziua in care ne-am tras sufletul, am recapitulat si...am realizat ca am facut cea mai buna alegere - in multe privinte.
Astazi, la 3 ani si 1 zi :), inca mai cred asta - am alaturi un om grozav, suntem sanatosi, ne bucuram unul de altul si inca avem oameni dragi aproape.
Chiar daca unii au uitat ca pe 22 august e ziua noastra (unii de la care nici nu ne asteptam sa uite), chiar daca ziua de munca a fost foarte obositoare, chiar daca ne asteptam sa avem energia sa sarbatorim altfel,  cand am ajuns acasa am mai avut puterea sa ne tinem in brate si sa ne dorim multi ani frumosi.
Si mi-as dori sa avem in fiecare an resursele sa ne bucuram unul de altul de ziua noastra, indiferent de unde vom fi, indiferent de cat de obositi am ajunge acasa, indiferent de cine isi va aminti de noi.


                                      Asa ca...LA MULTI ANI, ALINA si ADI, 22 august 2009 :)


                                   

11 august 2012

Prieteni ( partea I )

Pot sa spun ca am avut un concediu foarte placut anul asta, in care am facut cate putin din fiecare: rasfat pe malul marii, cura de aer curat la poalele muntilor, relaxare totala si incarcare de baterii la parinti, si timp pretios petrecut langa prieteni dragi.
Intotdeauna m-am gandit ca am avut parte de prieteni buni, pe care sa ma bazez, care sa ma ajute sa scot capul deasupra cand am nevoie, pe care sa-i pot suna la orice ora si sa imi raspunda fara a (ma) injura in gand; concediu asta mi-a demonstat ca asa si e :)
Desi ne vedem cam odata pe an (aproximativ), ne comportam de parca nu ne-am fi vazut de saptamana trecuta, ne simtim de parca lucrurile stau asa de cand lumea. Anul asta am simtit....ca parca am crescut toate....ca parca suntem "oameni mari cu acte in regula", fiecare cu asteptari si planuri mari....si m-am bucurat (din tot sufletul) ca fiecare e pe picioarele sale, ca fiecare isi urmeaza cursul vietii fara sa uite de unde a plecat. Da, e adevarat, ca nu am fost "gashca intreaga", dar cele care au lipsit au o scuza a naibii de buna, aceea ca...isi croiesc drum in viata:) si pentru asa sunt iertate :)
Mi-as dori ca distantele sa fie mai mici si vizitele mai dese, dar pentru ca asa stau lucrurile, nu pot sa spun decat ca pretuiesc cu atat mai mult tot ce mi se intampla.
Si vreau sa le multumesc pe rand, fiecareia in parte, pentru ca m-au invatat atatea lucruri:
Dianei-pentru tot ce imi ofera cu atata generozitate, omul fara de care nu mi-as imagina lumea in care traiesc;
Luminitei-pentru increderea in mine pe care mi-o da de fiecare data cand este langa mine;
Cutza (Adriana), omul care ma face sa cred ca totul pe lumea asta este posibil daca iti doresti suficient;
Bobocelul(Roxana), luptatoarea care face acum ce si-a dorit, indiferent cat de greu si potrivnic a fost drumul;
Katy, optimista care stie sa rada si sa vada partea plina a paharului, desi el nu e intotdeauna jumi-juma...;
Diana Mica (Macarena Mica :D),care are un ras molipsitor si care stie ce inseamna responsabilitatea, desi varsta nu ar spune-o :)
Si....LUI (ADI), ca intelege nevoia mea de aceste persoane atat de speciale, frumoase si deosebite.
P. S. Pentru ca  Elena si Nicoleta fac parte din alt "catalog" (la fel de drag mie), promit sa le spun si lor cat de mult inseamna in viata mea, cu proxima ocazie. :)


15 iunie 2012

13 :)

Acum 13 ani am cunoscut un baiat.....vesel, optimist, cam strengar si aparent ignorant cam cu tot ce-l inconjura....
Dupa atatia ani, acest baiat a devenit....barbat in toata regula, cu responsabilitati, la fel de vesel si optimist, deloc ignorant.....si sotul meu!
Stiu ca 13 de multe ori nu aduce noroc, dar stii ca eu sunt...."altfel" si fac parte din categoria celor carora cifra asta le aduce noroc, asa ca...imi doresc sa avem un an 13 minunat, pe care sa-l urmeze multi altii - frumosi, veseli si optimisti (ca tine)!
La Multi Ani dragul meu Sot, de ziua Noastra!


26 februarie 2012

Acasa

Incepand de ieri notiunea de "acasa" a capatat noi intelesuri.
Oficial suntem "asezati la casa noastra", dupa multe chinuri, ganduri, riscuri asumate si asteptari.
Nu stiu sa exprim in cuvinte ce simt....un amalgam de emotii, bucurii, liniste sufleteasca (si nu numai, avand in vedere ca locuim in bloc nou si ceilalti vecini inca nu s-au mutat :D) si multa speranta.
Sper ca aici, acasa, va fi locul unde ne vom regasi in fiecare dimineata cu soarele batand in geam, ca aici vom sarbatori toate lucrurile bune cu cei dragi langa noi, ca de aici ii vom arata copilului nostru ce culoare are cerul si ca, tot aici, vom gasi intotdeauna puterea si resursele sa mergem mai departe.
Sper ca toti cei ce-si doresc o casa a lor sa o aiba!

Multumesc Sofienilor ca ne-au gazduit (desi i-am despagubit prin mancarea buuunnnaaa ce-am gatit-o:P) si mi-as dori sa avem cu totii frati aproape, sa intinda o mana de ajutor la nevoie.

P.S. Nicoleta - bun venit in casa (voastra) noua!!